ce e cel mai greu la medicină

“Dar tu ce studiezi?”, iar când spun cuiva că sunt la medicină știu automat că voi primi răspunsul: “e foarte greu la voi”, “aveți tot timpul de învățat”.

Dar cel mai greu lucru la medicină în România nu e cât ai de învățat, ci
– să taci atunci când un profesor instabil nervos pică jumătate de salon de studenți ce au învățat, degeaba, doar pentru că e profesor și poate
– să taci și să mergi mai departe când un profesor urlă la tine și te jignește pentru că îl rogi frumos să îți dea cursurile pe stick sau îl rogi să comunice care este sursa de unde trebuie învățat pentru examen
– să taci, deși ai vrea să pui o întrebare despre materie, deoarece atunci când colegul de dinainte a întrebat, a fost jignit în fața clasei, că profului nu-i plac întrebările despre ce predă
– să te uiți cum un rezident pe chirurgie are ca job să schimbe slideurile profesorului pe timpul cursului
– să sprijini pereți
– să simți că pur și simplu timpul tău e o bătaie de joc
– să vii la facultate să ți se citească de pe slideuri. 2 ore.
– să ți se dicteze, la fiziologie, în anul 2 la medicină, 3 ore jumătate
– să mergi la un curs la un prof care vorbește super încet deci dacă nu stai în primele 3 rânduri nu auzi nimic, cu frustrarea că nu există un echipament de sonorizare în amfiteatru, un microfon sau ceva orice ca să se facă auziți, în 2019
– să stai în amfiteatrul de la neurologie care e deasupra canalizării orașului și care pute (la fel ca în anul 1, la fel și acum în anul 5)
– să te speli pe mâini la bibliotecă cu săpun de o culoare discutabilă, pus în sticle de plastic de Aqua Carpatica tăiate pe jumătate
– să taci când ți se impun chestii care nu sunt tocmai regulamentare, pentru că un titan mare bate mai mulți studenți “mici”
– să îți fie frică să zici adevărul, de frica pentru repercursiuni (picat, altele?).

E greu dar nu vreau să mă plâng. În pofida tuturor lucrurilor, nici nu știți câți oameni buni și dragi și respectuoși și care nu au devenit ei înșiși frustrare și meschini am întâlnit. Și până la urmă, poate aceasta este lupta noastră, a generației de acum, care trăiește aceste vremuri de post-tranziție greoaie. Înalț ochii cu respect către doctorii care își practică în condițiile de aici, cu demnitate, meseria. Și alții au luptat înaintea noastră și au suferit pentru noi, ca să ne fie bine. Dar și noi avem nemulțumirile noastre. Și cred că Nietzsche e cel care zicea ceva în genul, că cel mai frică îi este să nu fie demn de suferința pe care viața i-o aruncă. Așa că, deocamdată, poate asta e crucea noastră, că nu ne-am născut mai către vest. Să observăm, să vedem, să învățăm, să schimbăm, să fim demni de suferința noastră. E farmecul est-european. 🙂

 

o mică filă de jurnal de miercuri

Dimineața am ascultat pe drumul meu matinal perferat spre Clinica de Pediatrie un Poadcast oferit de un psihiatru despre iertare. Nu știu cât am înteles, nu știu cât pot să fac.

Spre sfarsitul zilei am dat shuffle (modul prin care cer universului un mesaj sau un sfat prin puterea mistică a întâmplării, a randomizării) intr-un anumit playlist și melodia asta mi-a venit.

Și copleșită de câtă frumusețe s-a putut revărsa până acum peste viața asta a mea omenească, și întristată că unele lucruri nu sunt menite, poate, decât pentru cea de după.

 

scurt buletin meteo de an V la medicina

Dimineata – Modulul de Pediatrie. Cardio Pedi – bebelusi cu malformatii cardiace, copilasi neadusi la doctor sau observati cretin de tarziu ce acum sunt inoperabili, copilasi cu sansa sa mai traiasca mica, ingerasi cu probleme. Dar copii a caror viata de abia acum incepe. Boala, moarte. Transplant de ficat la copii nu se mai face la noi. RMN cardiac nu se face la Cluj sau se facea undeva dar acolo nu mai au anestezist pentru copilasi, anestezist au altundeva dar acolo nu au RMN cardiac. Cazurile sociale pot sa isi ia adio, pa. Pleci de la stagiu incarcat cu un soi de tristete.

Amiaz – Viorica Dancila viziteaza Clujul, trece pe la UMF. Intr-o tara cu un grad penibil de inalt de coruptie, ne frustram cand vine convoiul PSD, ne frustram ca si daca avem principii si coloana vertebrala si ne-am saturat sa fim iar umiliti de proprii nostri conducatori, in Romania un titan mare bate mai multi titani mici. Ne umilesc cei din strainatate cand isi pun mainile pe buzunare cand le zici ca esti din Romania, ne umilesc si ai nostri. Si se mai mira lumea ca noi, studentii romani, nu prea punem intrebari sau nu prea spunem ce credem cu voce tare. Stima de sine ca individ ce apartine unui popor umilit nu se preda bine la noi.

Seara – nici nu mai stiu cine sunt dupa ce dau jos coaja de tristete si frustrare. Singura metoda sa supravietuiesti psihic este sa ignori totul, ignorance is bliss, sau sa te faci frate cu dracul. Poti sa te mai opui?

Sa mergem la somn, nu somnul ratiunii, sa vina si ziua de maine, sa treaca si ziua de maine si sa supravietuim.

Short letter on the past days

We recently had a patient with a tumor of the lacrimal gland, that gland upper to the eye  that helps us weep when we cut an onion, some bug gets into the eye or we’re succumbed by the human sadness. It’s close to the brain so the patient already had brain metastasis. I wonder how on earth can you get cancer of the lacrimal gland, how is this life any fair.

As a medical student, I spend most of my days surrounded by patients, ill people or learning about the illness and the multiple ways in which life can fuck you over. A pleiad of modalities to make your healthy body not be able to jump, walk, love, make love, enjoy things, dance or not be aching. I hear about so many diseases that the probability to not get one seems very low. How could this machinery called body work optimally all life long?

6097d2968d0052495123e2790c4e32c9

And I’m wondering… if I would find out today that maybe death is closer to me than I previously thought, would it somehow change the way I live life?

Mono no aware is a concept coming from Japan, mono meaning “thing” and aware “surprise” (that ohh of life). So mono no aware would mean that ahh of things, of love and life. From wikipedia: “Awareness of the transience of all things heightens appreciation of their beauty, and evokes a gentle sadness at their passing.”

Scurtă epicriză despre ultimele zile

Am avut recent o pacientă care făcuse cancer de glandă lacrimală, glanda aceea din zona ochiului care ne face lacrimile atunci când plângem când tăiem ceapă, ne intră ceva în ochi sau ne năpădește tristețea. Pentru că e aproape, avea deja metastaze pe creier. Mă întreb cum să Dumnezeu poți face să ai celule tumorale  taman la glanda lacrimală, ce-i și cu viața asta.

Îmi petrec marea majoritate a vieții înconjurată de bolnavi sau învățând despre boli, aceste moduri ale sorții de a-ți freca viața și a te face să nu te bucuri de un corp sănătos care poate să sară, meargă, atingă, iubească, face dragoste, să se hrănească, să se bucure, să danseze, să nu-l doară. Pe de o parte parcă de 5 ani aud de atâtea boli că parcă mi se pare și imposibil să nu ai vreo una. La câte modalități posibile de a ți se deregla ceva din corp sunt, care ar fi probabilitatea ca mașineria asta numită corp să funcționeze, toată viața, optim?

Și mă întreb…. dacă aș afla azi că s-ar putea ca moartea să fie mai aproape de mine decât credeam, îmi schimbă asta cu ceva viața?

Mono no aware e un concept ce provine din Japonia, mono insemnând “lucru” iar aware “surpriza” (acel oh!). Astfel că mono no aware ar însemna acel ohh al lucrurilor, al vieții și iubirii, alături de conștientizarea faptului că dacă totul este trecător, trebuie și mai mult să admirăm frumusețea vieții, în același timp evocând o sensibilă tristețe asupra faptului că totul va trece, totul vor pieri.

6097d2968d0052495123e2790c4e32c9

 

Cine suntem noi fără telefoane?

Screen Shot 2019-04-25 at 5.34.30 PM
Shutterstock

Noi și creierele noastre trăim timpuri foarte diferite de cele ale strămoșilor noștri. Cum adică diferite?

Din timpul care rămâne după ce terminăm munca și școala, după timpul petrecut cu alți oameni, ar rămâne timpul să fim noi cu noi. Timpul ăsta aproape că nu mai există pentru că e umplut cu facebook, instagram, snapchat, notificări, chaturi, youtube… până la urmă de ce nu am face ceva amuzant sau productiv decât să stăm doar degeaba? Imagini, informații, știri… putem primi satisfacție imediată doar folosindu-ne degetul. Problema este că exact asta ar avea nevoie creierul, de niște timp fără nici un rahat extern.

Așa ne-am născut și așa am trăit noi, generația de după ’90. Nu e vina noastră. Eram în septembrie anul trecut în vacanță, fără internet, cu fostul prieten când au intervenit niște momente de liniște. Era o liniște confortabilă, genul de liniște pe care o poți simți cu cineva apropiat, dar ceva în sinea mea ardea mohnit… aveam nevoie de ceva, de o informație, de ceva amuzant, nu știam exact anume de ce… dădeam în sinea mea vina pe el că nu face mai multă atmosferă. Am realizat că ce aveam nevoie era input – mintea mea era dependentă de ceva să o stimuleze în aproape orice moment de liniște. O mică doză de dopamină, te rog. Dar asta facem toți, nu? Așteptăm autobuzul, așteptăm ceva, chiar și când suntem cu prietenii la cafea și nu reușesc să fie ei atât de entertaining… scoatem telefonul și deja primim doza necesară de dopamină, suntem hrăniți cu imagini, cu o altă viață, poate mai interesantă decât a noastră. Dar mai știm cum e viața noastră?

Tocmai așa sunt construite aplicațiile pe telefon.

La nivelul creierului există 4 sisteme majore dopaminergice, iar 3 dintre ele – calea mezo-corticală, mezo-limbică și nigro-striatală sunt considerate a fi responsabile de sistemul de “recompensă” (lucru demonstrat la persoanele cu dependențe ce au acest sistem disfuncțional).  Toate cele 3 devin active atunci când abia așteptăm să se întâmple ceva și când suntem recompensați și când consumăm cocaină. Atunci când facem ceva și primim în schimb ceva ce ne place, calea se activează. Conexiunile dintre neuroni devin tot mai puternice pe măsură ce sunt tot mai frecvent folosite. Tocmai de aceea telefoanele mobilă exploatează exact acest mecanism mental – ne oferă infinit de mulți stimuli – notificări, mesaje, likeuri pe instagram, comentarii și notificări – toate au potențialul de a influența influxul de dopamină. Există o știință în spatele strategiilor de a crea o notificare – cât de des să apară, când, unde. Adică devenim niște robi ai unui sistem digital ce exploatează jocurile neurotransmițătorilor noștri.

“It is possible to argue that the primary evolutionary function of the self is to be the organ of impression management (rather than, as our folk psychology would have it, a decision-maker).”

Jerome Barkow.

Pe când aveam instagram îmi puneam des problema despre ce să arăt publicului legat de personalitatea mea. Eu mă consider o persoană cool dar nu e de ajuns că eu cred asta, trebuie să și arăt, nu? Prin imagini, text, story-uri – tot ce facem e să construim persona noastră – masca noastră, așa cum ne-ar plăcea nouă cel mai mult să o știe și alții. Mie îmi mânca atâta energie și timp absolut inutil, la schimb cu o mică satisfacție că alții mi-au aprobat și like-uit personalitatea, că acum, la 1 an jumate de când am renunțat, simt că nu aș mai avea veci spațiu mental pentru așa ceva. Toți arătăm diferite măști ale noastre care ne-ar face mai dezirabili printre prieteni, printre oamenii pe care i-am dori să ii avem ca prieteni, in fața celor care ne-am dori să ne aprecieze. Jung avertizează însă că folosind prea mult această imagine putem să ne pierdem adevărata individualitate. Un șoc a fost când de multe ori persona pe care o găseam pe un instagram era total diferită de cea ce se comporta în viața reală. Dă o stare destul de inconfortabilă și mie nu mi s-a părut că e o chestie sănătoasă pentru minte.

Ce spune tot mai mult știința e  – să lăsăm telefonul la o parte, să stăm noi cu noi, acum! Poate părea o pierdere de vreme pentru cineva productiv, poate părea o totală plictiseală dacă toată viața a fost trăită mai mult pe un profil virtual decât cu noi cei reali, dar cred că lumea și digitalizarea se mișcă cu așa avânt că s-ar putea curând să fie prea târziu oricum.

Iar pe când voi da share acestui articol pe facebook, știu exact că următoarele ore creierul meu se va întreba doar câți oameni l-au citit și va aștepta să verifice likeurile. Acesta este anul 2019, Doamnelor și Domnilor!

Another side of anger

In psychology, it is believed that anger is not a primary emotion, but that there is always another feeling that gave rise to it. It is widely admitted that anger means selfishness. If this is the case, then running away might be the best option. But let me go down the rabbit hole and briefly describe another side of anger.

Anger is painted in red and black. It has a force like a burning flame, it is passionate, but most of it, it’s a feeling of sadness, of despair. Anger has a horrendous face: it takes away the beauty of your features. It waits for you to love it even with the make-up off.  Anger has a shrill voice, it speaks rough words that cringe you just to hear them, it uses ‘never’ and ‘forever’ and spells them with brutality.

But this anger might just hide a long period of despair, of waiting but of unmet needs, of loving but feeling unloved, of caring but feeling uncared, of feeling disrespected. Anger can be a black hole of suffering.

And maybe, we just need the most love when we are unlovable.

Of course, this is just another facette of anger. But today let us know more about it: https://www.psychologytoday.com/us/blog/evolution-the-self/200807/what-your-anger-may-be-hiding .

the artidote
Copyright: Giyotin Fanzin